CĪNTUL V
Din primul cerc, lăsatu-ne-am īn vale,
pe coasta unei mįi strīmte zănoage,
cu mai mult vaier şi mai cruntă jale.
4
Cu-un rīnjet crud īn rīpă Minos rage
judeţ vinovăţiilor intrate,
verdicte dīnd după cum coada-i trage;
7 iar cīnd un duh din cele blestemate
nainte-i stă, tot sufletu-īşi desface
şi-acel cunoscător īntru păcate
10
un loc din iad alege, şi-apoi face
din coadă-atītea vrejuri, care spun că
īntr-acea bolgie-īi este dat a zace.
13
Īn faţa lui stau pururi la poruncă
cohorta celor ce-au trăit īn viciu:
vorbesc, aud, şi-apoi īn hău i-aruncă.
16
-Ei, tu, ce calci lăcaşul de supliciu,
răsti Minós cu-un ochi căscat la mine,
īntrerupīnd cumplitul său oficiu,
19 tu, unde eşti şi cui te-īncrezi, vezi bine!
E largă poarta, īnsă-īnşelătoare!
Dar ghidu-i spuse: -Urli-īn van, haķne!
22
Nu stăvili sortita sa cărare:
aşa e vrerea unde stă-īn putinţă
tot ce se vrea, şi lasă-orice-īntrebare!
25
Ci jeluiri, atunci, de suferinţă,
şi plīnsete-auzii, fără hodină,
lovind īn tulburata mea fiinţă.
28
Era o lume mută de lumină,
vuind ca valul mării-īn vijelie,
cīnd vīnturi īnvrăjbite o dezbină.
31
Drăcescul vifor, ce nu stă-īn vecie,
īnşfacă duhuri fără osebire
şi-īnvolburat le-aruncă-īn silnicie.
34
Cīnd le prăvale cruda-īnvīrtejire,
poartă boceli şi urlete crivăţul
şi blésteme spre sfīnta stăpīnire.
37
Īn zbucium, īnţeles-am, e dezvăţul
acelor ce iubiră desfrīnarea
şi mintea le-o īnstăpīni dezmăţul.
40
Ca nişte paseri care-īntunec zarea,
mīnate-īn stol, cīnd bīntuie năprazna,
aşa, pe-aceste spirite, vīltoarea,
43
īn sus şi-īn jos, īncolo,-īncoace, razna
le zbate şi speranţă n-au c-odată
le-o fi nu stinsă, ci mai blīndă cazna.
46
Şi cum plutesc cocorii-īn lungă ceată,
umplīnd văzduhul cu-a lor litanķe,
aşa văzui venind, īndurerată,
49
cohorta-acelor umbre īn urgie;
şi-am īntrebat: -Maestre, cine-s oare
cei hăituiţi īn ceaţa plumburie?
52
-Īntīia din cortegiul despre care
ai vrea să afli şi mai multe,-īmi zise,
pe multe graiuri fost-a domnitoare.
55
Dezmăţu-atīt de-adīnc o-īmpătimise
că din nelegiuiri făcuse lege
pentru-a nu fi şi ale ei proscrise:
58
Semiramida e, şi-īn cărţi se-alege
că i-a urmat lui Nin şi i-a fost soaţa,
stăpīnă ţării-unde sultanu-i rege.
61 Din dragoste, cealaltă şi-a luat viaţa,
cenuşii lui Sicheu necredincioasă.
E Cleopatra,-apoi, curvăsăreaţa,
64
mai e Elena, prķcină frumoasă
năpastelor, şi-Ahil, bărbată fire,
cuprins, īn urmă,-īntr-a iubirii plasă,
67
Parķs apoi, Tristan... şi alţii, şire
de umbre-īmi arătă şi nume-apuse,
ce viaţa şi-au pierdut-o din iubire.
70
Cīnd bunul dascăl toate astea-īmi spuse
de doamne şi bărbaţi din alte ere,
mila m-a prins şi-aproape mă răpuse.
73
Şi-am zis: -Poete, mult mi-ar fi plăcere
să le vorbesc acelor doi, pe care
īi poartă vīnt uşori ca o părere.
76 El mi-a răspuns: -Sunt īncă-īn depărtare
pe dragostea ce-i mīnă tu-i conjură
şi īnspre noi īndată au să zboare.
79
Chemare-am slobozit atunci din gură,
cīnd vīntul i-a adus: -Voi, duhuri stinse,
veniţi, vorbiţi, dacă Cel Drept se-īndură!
82
Ca doi hulubi cu įripile-īntinse
spre dulce cuib gingįş plutind deodată,
se-apropiau, de-acelaşi suflu-īmpinse:
85
ieşind dintr-a Didonei sumbră ceată,
zburau spre noi, prin aerul ce plīnge,
atraşi de ruga mea īnflăcărată.
88
-Eşti suflet bun, din cele ce le frīnge
durerea, dacă vii īn neagra ceaţă
la noi, ce lumea-am īnroşit-o-īn sīnge;
91
de ne-ar privi altcum cereasca faţă,
noi ne-am ruga smerit pentru-a ta pace,
căci chinul nostru inima ţi-o-īngheaţă.
94
Dacă acum, să ne asculţi ţi-ar place,
ori să vorbeşti, vom face cum ţi-e gīndul
atīta timp cīt vīntul, iată, tace.
97
O coastă-a mării, acela e pămīntul
ce m-a născut; acolo Po coboară
şi rămurit īşi varsă-īn val avīntul.
100
Iubirea-īn inimi tandre jar pogoară,
şi-o luă şi celui drag īn stăpīnire,
dar cum ne-am fost răpiţi, şi azi mă-īnfioară.
103
Iubirea naşte-īn cel iubit iubire:
de chipul lui am fost robită foarte,
şi-acum, la fel, īmi bīntuie-īn simţire.
106
Iubirea ne-a condus spre-aceeaşi moarte:
făptaşul īn adīnc de iad să
piară!
Atīt au spus, şi n-au spus mai departe.
109
Cum desluşeam povestea lor amară,
privirea mi s-a frīnt. Ca să mă-adune,
poetul spuse: -Gīndul unde-ţi zboară?
112
Cīnd i-am răspuns, am fost grăit: -Oh,
spune, ce gīnduri dulci, ce aprigă tandreţe
i-au dus pe-aceştia-īn crīncena genune?
115
Īntors din nou spre-acele albe feţe:
-Francesca,-am zis, calvarul tău, īn mine
izvor de lacrimi e, şi de tristeţe.
118
Dar spune,-īn vremea dulcilor suspine,
cīnd ce era, nu se vădea să fie,
iubirea cum o ai simţit că vine?
121
-Cīnd eşti căzut, durere nu-i mai vie
decīt să-ţi aminteşti de fericire,
răspunse ea, şi-al tău maestru-o ştie.
124
Şi dacă de a dragostei ivire
vrei să auzi, voi stinge-a tale jīnduri,
dar plīnsul mi se va-īmpleti-īn vorbire.
127
Pe cīnd tihniţi citeam, ca-īn alte rīnduri,
de Lancelot şi fiorul ce-l cuprinse,
singuri eram şi fără alte gīnduri.
130
Cititu-ades obrajii ni-i aprinse
şi ochii se-īntīlniră-īn căutare:
dar un pasaj anume ne īnvinse.
133
Citind despre rīvnita sărutare
ce-amanţii peste-un zīmbet şi-o dădură,
el, ce pe veci cu mine o soartă are,
136
de freamăt plin, mă
sărută pe gură.
Fu, cartea, Galeott, şi cel ce-o scrise.
Din ziua-aceea, n-a mai fost lectură.
139
Īn timp ce-o umbră-aceste lucruri zise,
plīngea cealaltă-atīt, īncīt, de jale,
eu, ca-īntr-un somn de moarte fără vise,
142
căzui cum cade mort un corp īn cale.
|
CANTO V
Cosi discesi del cerchio primaio
giu nel secondo, che men loco
cinghia,
e tanto piu dolor, che punge a guaio.
Stavvi Minos
orribilmente, e ringhia:
essamina le colpe ne l'intrata;
giudica e manda secondo ch'avvinghia.
Dico che quando l'anima mal nata
li vien dinanzi, tutta si confessa;
e quel conoscitor de le peccata
vede qual loco d'inferno e da essa;
cignesi con la coda tante volte
quantunque gradi vuol che giu sia
messa.
Sempre dinanzi a
lui ne stanno molte;
vanno a vicenda ciascuna al giudizio;
dicono e odono, e poi son giu volte.
«O tu che vieni al doloroso ospizio»,
disse Minos a me quando mi vide,
lasciando l'atto di cotanto offizio,
«guarda com'entri e di cui tu ti fide;
non t'inganni l'ampiezza de
l'intrare!».
E 'l duca mio a lui: «Perché pur
gride?
Non impedir lo suo fatale andare:
vuolsi cosi cola dove si puote
cio che si vuole, e piu non
dimandare».
Or incomincian le dolenti note
a farmisi sentire; or son venuto
la dove molto pianto mi percuote.
Io venni in loco d'ogni luce muto,
che mugghia come fa mar per
tempesta,
se da contrari venti e combattuto.
La bufera infernal, che mai non resta,
mena li spirti con la sua rapina;
voltando e percotendo li molesta.
Quando giungon davanti a la ruina,
quivi le strida, il compianto, il
lamento;
bestemmian quivi la virtu divina.
Intesi ch'a cosi fatto tormento
enno dannati i peccator carnali,
che la ragion sommettono al talento.
E come li stornei ne portan l'ali
nel freddo tempo, a schiera larga e
piena,
cosi quel fiato li spiriti mali
di qua, di la, di giu, di su li mena;
nulla speranza li conforta mai,
non che di posa, ma di minor pena.
E come i gru van cantando lor lai,
faccendo in aere di sé lunga riga,
cosi vid'io venir, traendo guai,
ombre portate da la detta briga;
per ch'i' dissi: «Maestro, chi son
quelle
genti che l'aura nera si gastiga?».
«La prima di color di cui novelle
tu vuo' saper», mi disse quelli
allotta,
«fu imperadrice di molte favelle.
A vizio di lussuria fu si rotta,
che libito fé licito in sua legge,
per torre il biasmo in che era
condotta.
Ell'e Semiramis, di cui si legge
che succedette a Nino e fu sua sposa:
tenne la terra che 'l Soldan
corregge.
L'altra e colei che s'ancise amorosa,
e ruppe fede al cener di Sicheo;
poi e Cleopatras lussuriosa.
Elena vedi, per cui tanto reo
tempo si volse, e vedi 'l grande
Achille,
che con amore al fine combatteo.
Vedi Paris, Tristano»; e piu di mille
ombre mostrommi e nominommi a dito,
ch'amor di nostra vita dipartille.
Poscia ch'io ebbi il mio dottore udito
nomar le donne antiche e ' cavalieri,
pieta mi giunse, e fui quasi
smarrito.
I' cominciai: «Poeta, volontieri
parlerei a quei due che 'nsieme
vanno,
e paion si al vento esser leggeri».
Ed elli a me: «Vedrai quando saranno
piu presso a noi; e tu allor li
priega
per quello amor che i mena, ed eiverranno».
Si tosto come il vento a noi li piega,
mossi la voce: «O anime affannate,
venite a noi parlar, s'altri nol
niega!».
Quali colombe dal disio chiamate
con l'ali alzate e ferme al dolce
nido
vegnon per l'aere dal voler portate;
cotali uscir de la schiera ov'e Dido,
a noi venendo per l'aere maligno,
si forte fu l'affettuoso grido.
«O animal grazioso e benigno
che visitando vai per l'aere perso
noi che tignemmo il mondo di
sanguigno,
se fosse amico il re de l'universo,
noi pregheremmo lui de la tua pace,
poi c'hai pieta del nostro mal
perverso.
Di quel che udire e che parlar vi piace,
noi udiremo e parleremo a voi,
mentre che 'l vento, come fa, ci
tace.
Siede la terra dove nata fui
su la marina dove 'l Po discende
per aver pace co' seguaci sui.
Amor, ch'al cor gentil ratto s'apprende
prese costui de la bella persona
che mi fu tolta; e 'l modo ancor
m'offende.
Amor, ch'a nullo amato amar perdona,
mi prese del costui piacer si forte,
che, come vedi, ancor non
m'abbandona.
Amor condusse noi ad una morte:
Caina attende chi a vita ci spense».
Queste parole da lor ci fuor porte.
Quand'io intesi quell'anime offense,
china' il viso e tanto il tenni
basso,
fin che 'l poeta mi disse: «Che
pense?».
Quando rispuosi, cominciai: «Oh lasso,
quanti dolci pensier, quanto disio
meno costoro al doloroso passo!».
Poi mi rivolsi a loro e parla' io,
e cominciai: «Francesca, i tuoi
martiri
a lagrimar mi fanno tristo e pio.
Ma dimmi: al tempo d'i dolci sospiri,
a che e come concedette Amore
che conosceste i dubbiosi disiri?».
E quella a me: «Nessun maggior dolore
che ricordarsi del tempo felice
ne la miseria; e cio sa 'l tuo
dottore.
Ma s'a conoscer la prima radice
del nostro amor tu hai cotanto
affetto,
diro come colui che piange e dice.
Noi leggiavamo un giorno per diletto
di Lancialotto come amor lo strinse;
soli eravamo e sanza alcun sospetto.
Per piu fiate li occhi ci sospinse
quella lettura, e scolorocci il viso;
ma solo un punto fu quel che ci
vinse.
Quando leggemmo il disiato riso
esser basciato da cotanto amante,
questi, che mai da me non fia diviso,
la bocca mi baccio tutto tremante.
Galeotto fu 'l libro e chi lo
scrisse:
quel giorno piu non vi leggemmo
avante».
Mentre che l'uno spirto questo disse,
l'altro piangea; si che di pietade
io venni men cosi com'io morisse.
E caddi come corpo
morto cade.
|