CĪNTUL III
Prin mine-ajungi la ţara de tortură,
prin mine, la
eterna tīnguire,
prin mine-ajungi
la cei ce se pierdură
3-4
Īntru dreptate El mi-a dat zidire;
Puterea
sfīntă mă dură,-īn alianţă
cu īnaltul Cuget, cea
dintīi Iubire.
3-7 N-a fost creată-īn
urma mea substanţă
eternă-s ca şi
cele-etern create.
Voi ce intraţi,
lăsaţi orice speranţă!
 
3-10 Aceste vorbe-atīt
de-īntunecate
īnscrise mi s-au arătat
pe-o poartă.
-Maestre,-am
spus, de nepătruns mi-s
toate.
3-13 Dar
el, ca om ce ignoranţa iartă:
-Orice gīnd
rău se cade-aici să piară
şi orice
teamă-aici să-ţi fie moartă.
3-16 Suntem ajunşi īntr-a
durerii ţară
cu chinuite
suflete apuse
ce şi-au pierdut
a minţii lor comoară.
3-19 Apoi, el mīna sa pe-a mea
şi-o puse,
cu-un zīmbet
blīnd mi-aduse vlagă-īn vine
şi-īn căile de
taină mă conduse.
3-22 Aici jelanii, vaier şi
suspine
cutremurau
văzduhul gol de stele
de-īmi
umeziră-a ochilor lumine.
3-25 Ciudate graiuri, hīde
bīlbīiele,
geamăt de chin
şi răcnete de ură
şi braţe ce se
zbat vuind şi ele
3-28
īntr-un vacarm sălbatec se-īnvolbśră
īn veşnic
īntinatele văzduhuri
ca pulberea cīnd
un vīrtej o fură.
3-31
Eu, īngrozit de jalnicele uhuri,
am īntrebat:
-Dar ce e ce se-aude?
Cine-s aceste
greu căznite duhuri?
3-34
Şi mi-a răspuns: -Pedepse-atīt
de crude
li-s date-unor
făpturi de corcitură
ce-īn viaţă
n-au fost nici Cristoşi, nici Iude.
3-37 Cu-acele şlehte-s
amestecătură
de īngeri ce cu
Domnul nici frăţie
nici ură n-au
vrut doar pe ei se vrură.
3-40 Nu-īşi spurcă Ceru-a sa
luminăţie
cu ei, dar nici
Infernul nu-i primeşte
spre-a nu stīrni
damnaţilor mīndrie.
3-43 -Maestre, spune-mi, ce-i
năpăstuieşte
de plīng astfél
īn tīnguiri deşarte?
-Pe scurt
īţi spun şi-ai să-īnţelegi, fireşte.
3-46 Aceştia
nu mai au speranţă-īn moarte
şi-īn oarba
viermuire,-atīt de joasă,
invidiază orice
alte soarte.
3-49 Nimic n-a fost din fapta
lor să iasă.
Nici Mila, nici
Dreptatea n-au să-i vadă.
Destule-am spus
de ei. Ci treci şi-i lasă!
3-52 Văzui atunci un steag ca de
paradă
ce-aşa sorit se
tot rotea-īn vīrtegiu
de parcă n-ar fi
vrut īn veci să şadă;
3-55 şi-īn urma sa, un nesfīrşit
cortegiu,
cīţi nu-īmi
īnchipuiam că moartea poate
īnstăpīni īn
sumbru-i privilegiu.
3-58 Recunoscui
cīţiva-īntr-aceste gloate,
cum şi pe-acel
nedemn de alte căi
ce crunt refuz
făcu din laşitate.
3-61 Şi-am
īnţeles că-aici sunt acei răi
din haita ce la
fel stīrneşte greaţă
şi Celui Sfīnt
şi dśşmanilor Săi.
3-64 Lepădături, nici vii
nu-avură viaţă,
li-e
pielea-īmpunsă-aici cu mii de ace
de viespi şi
bărzăuni, pe trup şi faţă,
3-67 ce
le brăzdează-obrazele, rapace,
şi sīngele cu
lacrimi laolaltă
e supt de viermii
infernalei cloace.
3-70 Scrutīnd din
nou, mulţime văd, o altă,
pe malul unei
largi bulboane negre,
şi-am spus:
-Maestre, dintr-a ta īnaltă
3-73 ştiinţă, spune-mi cine-s şi
ce febre
īi fac să
se-īmbulzească-atīt spre-a trece,
cum, parcă, văd
prin zarea de tenebre?
3-76 El
mi-a răspuns: -Vei şti şi īnţelege
cīnd pe-ale
Acheronului pietroase
şi triste
ţărmuri noi ne vom petrece.
3-79 Plecai privirea, ce se
ruşinase,
şi gura mea,
temīnd să nu-l īncrunte,
pīnă la rīu o
vorbă nu mai scoase.
3-82 Şi iată,
vine-atunci spre noi, cu-o luntre,
strigīnd:
-Vai vouă, date-vi-s flageluri!,
un crunt bătrīn
cu pletele cărunte.
3-85
Să nu speraţi a mai privi la ceruri,
voi, care
treceţi dincolo cu mine,
īn bezna fără
veac, īn foc şi-īn geruri.
3-88 Şi tu, care mai ai
vieaţă-īn vine,
ce cauţi īntre
sufletele moarte?
Dar cum nu izbutea să mă dezbine,
3-91 mai
spuse: -Pe alt val, pe altă parte
va să-ţi găseşti liman de traversare
şi-o barcă mai uşoară să te poarte!
3-94 Virgiliu
īnsă: -Caron, strigi prea tare!
Aşa e vrerea unde stă-īn putere
tot ce se vrea şi lasă-orice-īntrebare!
3-97 Īnchise-atuncea
fălcile-īn tăcere
bărbosul corăbier al gīrlei hīde,
zvīrlind din ochi o roşie scīnteiere.
3-100 Dar duhurile-acelea,
frīnte, nude,
se-īnvineţeau şi clănţăneau toţi dinţii
doar la auzul răcnetelor crude.
3-103 Īşi blestemau
şi zeii şi părinţii
şi neamul omenesc şi loc şi oră
cīnd s-au născut, şi-obīrşia
seminţii.
3-106 Şi se strīngeau,
ca-īntr-o avană horă,
gemīnd, pe malul smīrcului, sălbatec
cu-acei ce, vii, pe Domnul īl ignoră.
3-109 Demónul Cįron, ochiul de jăratec,
le face semn īn barcă să pătrunză,
izbind cu vīsla-īn cel ce-i prea molatec.
3-112 Cum cade toamna frunză după frunză
şi īncă una, iar, şi īncă, pīnsă
se dea cu toate ţărnii să le-ascunză,
3-115 aşa şi reaua lui
Adam sămīnţă:
pe rīnd se-azvīrl şi-īn luntre toţi se bagă,
cum pasărea momită cu-o grăunţă.
3-118 Şi se tot duc īn vad
pe unda neagră
şi cīt nici unul īncă nu coboară,
pe mal s-a strīns o altă gloată-īntreagă.
3-121
Maestru-īmi spuse: -Cel ce-a fost să
moară
străin de bunăvoia dumnezee,
aici īşi află cea din urmă ţară,
3-124 şi-aşa e de grăbit bărbat, femeie
de ghesul ce Dreptatea-īntr-īnşii-īl pune,
că ce temeau ajung acum să vreie.
3-127 Pe-aici nu trec vreodată duhuri bune;
poţi, dar, ghici, īn spusa mīniată
a lui Carón, ce fost-a să-i căşune.
3-130 Cīnd a sfīrşit, cīmpia-īnnegurată
cumplit s-a zguduit, că şi-astăzi mi se
zbīrceşte carnea şi-īn sudori mi-e toată.
3-133 Pe ţărmul plīns un volbur se stīrnise
şi-o flamă purpurie ţīşni groaznic:
orice simţire-īn mine amuţise
3-136 şi
am căzut ca īntr-un somn năpraznic.
|
CANTO III
Per me si va ne la citta dolente,
per me si va ne l'etterno dolore,
per me si va tra la perduta gente.
Giustizia mosse il mio alto fattore:
fecemi la divina podestate,
la somma sapienza e 'l primo amore.
Dinanzi a me non fuor cose create
se non etterne, e io etterno duro.
Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate".
Queste parole di colore oscuro
vid'io scritte al sommo d'una porta;
per ch'io: «Maestro, il senso lor m'e
duro».
Ed elli a me, come persona accorta:
«Qui si convien lasciare ogne sospetto;
ogne vilta convien che qui sia morta.
Noi siam venuti al loco ov'i' t'ho detto
che tu vedrai le genti dolorose
c'hanno perduto il ben de l'intelletto».
E poi che la sua mano a la mia puose
con lieto volto, ond'io mi confortai,
mi mise dentro a le segrete cose.
Quivi sospiri, pianti e alti guai
risonavan per l'aere sanza stelle,
per ch'io al cominciar ne lagrimai.
Diverse lingue, orribili favelle,
parole di dolore, accenti d'ira,
voci alte e fioche, e suon di man con elle
facevano un tumulto, il qual s'aggira
sempre in quell'aura sanza tempo tinta,
come la rena quando turbo spira.
E io ch'avea d'error la testa cinta,
dissi: «Maestro, che e quel ch'i' odo?
e che gent'e che par nel duol si vinta?».
Ed elli a me: «Questo misero modo
tegnon l'anime triste di coloro
che visser sanza 'nfamia e sanza lodo.
Mischiate sono a quel cattivo coro
de li angeli che non furon ribelli
né fur fedeli a Dio, ma per sé fuoro.
Caccianli i ciel per non esser men belli,
né lo profondo inferno li riceve,
ch'alcuna gloria i rei avrebber d'elli».
E io: «Maestro, che e tanto greve
a lor, che lamentar li fa si forte?».
Rispuose: «Dicerolti molto breve.
Questi non hanno speranza di morte
e la lor cieca vita e tanto bassa,
che 'nvidiosi son d'ogne altra sorte.
Fama di loro il mondo esser non lassa;
misericordia e giustizia li sdegna:
non ragioniam di lor, ma guarda e passa».
E io, che riguardai, vidi una 'nsegna
che girando correva tanto ratta,
che d'ogne posa mi parea indegna;
e dietro le venia si lunga tratta
di gente, ch'i' non averei creduto
che morte tanta n'avesse disfatta.
Poscia ch'io v'ebbi alcun riconosciuto,
vidi e conobbi l'ombra di colui
che fece per viltade il gran rifiuto.
Incontanente intesi e certo fui
che questa era la setta d'i cattivi,
a Dio spiacenti e a' nemici sui.
Questi sciaurati, che mai non fur vivi,
erano ignudi e stimolati molto
da mosconi e da vespe ch'eran ivi.
Elle rigavan lor di sangue il volto,
che, mischiato di lagrime, a' lor piedi
da fastidiosi vermi era ricolto.
E poi ch'a riguardar oltre mi diedi,
vidi genti a la riva d'un gran fiume;
per ch'io dissi: «Maestro, or mi concedi
ch'i' sappia quali sono, e qual costume
le fa di trapassar parer si pronte,
com'io discerno per lo fioco lume».
Ed elli a me: «Le cose ti fier conte
quando noi fermerem li nostri passi
su la trista riviera d'Acheronte».
Allor con li occhi vergognosi e bassi,
temendo no 'l mio dir li fosse grave,
infino al fiume del parlar mi trassi.
Ed ecco verso noi venir per nave
un vecchio, bianco per antico pelo,
gridando: «Guai a voi, anime prave!
Non isperate mai veder lo cielo:
i' vegno per menarvi a l'altra riva
ne le tenebre etterne, in caldo e 'n gelo.
E tu che se' costi, anima viva,
partiti da cotesti che son morti».
Ma poi che vide ch'io non mi partiva,
disse: «Per altra via, per altri porti
verrai a piaggia, non qui, per passare:
piu lieve legno convien che ti porti».
E 'l duca lui: «Caron, non ti crucciare:
vuolsi cosi cola dove si puote
cio che si vuole, e piu non dimandare».
Quinci fuor quete le lanose gote
al nocchier de la livida palude,
che 'ntorno a li occhi avea di fiamme rote.
Ma quell'anime, ch'eran lasse e nude,
cangiar colore e dibattero i denti,
ratto che 'nteser le parole crude.
Bestemmiavano Dio e lor parenti,
l'umana spezie e 'l loco e 'l tempo e 'l seme
di lor semenza e di lor nascimenti.
Poi si ritrasser tutte quante insieme,
forte piangendo, a la riva malvagia
ch'attende ciascun uom che Dio non teme.
Caron dimonio, con occhi di bragia,
loro accennando, tutte le raccoglie;
batte col remo qualunque s'adagia.
Come d'autunno si levan le foglie
l'una appresso de l'altra, fin che 'l ramo
vede a la terra tutte le sue spoglie,
similemente il mal seme d'Adamo
gittansi di quel lito ad una ad una,
per cenni come augel per suo richiamo.
Cosi sen vanno su per l'onda bruna,
e avanti che sien di la discese,
anche di qua nuova schiera s'auna.
«Figliuol mio», disse 'l maestro
cortese,
«quelli che muoion ne l'ira di Dio
tutti convegnon qui d'ogne paese:
e pronti sono a trapassar lo rio,
ché la divina giustizia li sprona,
si che la tema si volve in disio.
Quinci non passa mai anima buona;
e pero, se Caron di te si lagna,
ben puoi sapere omai che 'l suo dir suona».
Finito questo, la buia campagna
tremo si forte, che de lo spavento
la mente di sudore ancor mi bagna.
La terra lagrimosa diede vento,
che baleno una luce vermiglia
la qual mi vinse ciascun sentimento;
e caddi come l'uom cui sonno piglia
|
